Născut în Azuga (1929), într-o familie de oameni nevoiaşi. De mic copil a învățat să schieze, să îndrăgească şi să iubească muntele. După absolvirea școlii s-a angajat tehnician la Societatea de Telefoane. În 1950, sindicatul din care făcea parte l-a selecţionat şi l-a trimis la şcoala de alpinism de la cabana Curmătura din Piatra Craiului, pentru a urma cursurile organizate de Secţia de turism-alpinism a C.G.M. În cadrul acestei şcoli, dar mai ales la cursurile celei din aprilie-mai 1951 de la lacul Bîlea, Aurel Irimia s-a remarcat prin curajul şi talentul de căţărător. În 1951, în timp ce-şi satisfăcea stagiul militar, a fost legitimat la secţia de alpinism a Casei Centrale a Armatei. A activat apoi în cadrele armatei, ca ofiţer, dar încă de pe cînd era soldat antrenorul secţiei, Emilian Cristea, l-a luat în traseul Fisura Albastră, între timp, a participat la sau a condus şi alte ascensiuni în premieră.

Ture de iarnă:
martie 1952 — parcurgerea crestei Munţilor Făgăraşului de la Porceşti la Plaiul Foii (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Constantin Radu);
februarie-martie 1955 — parcurgerea crestei Carpaţilor Meridionali (Aurel Irimia, Emilian Cristea, László Karácsonyi);
ianuarie 1956 — traversarea munţilor Rodnei, Suhardului, Călimanului (Aurel Irimia, László Karácsonyi ş.a.).

Aurel Irimia a făcut parte din comitetul F.R.T.A., din Biroul Federal şi din Comisia Centrală de Alpinism. A fost monitor şi instructor la mai multe şcoli de alpinism. Pentru frumoasa şi rodnica sa activitate i s-a conferit titlul de maestru al sportului la alpinism în 1955 şi titlul de maestru Emerit în 1969. A murit în ziua de 14 martie 1970, în jurul orei 16, în mijlocul nămeţilor, lângă cabana Pietrele din Munţii Retezatului, verdictul medical fiind "insuficiență cardiacă și respiratorie, miocardică, hipertensiune arterială".