Memorial Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi)

Comentariu · Octavian Bortoș · 17 feb. 2026, 10:46

Vârful Pietrele – versantul vestic, M-ții. Retezat – 11 februarie 1985 Pagini din jurnalul anului 1985 Retezat; la crucea lui Cuxi Împreună cu Radu Beuran ne propunem să urcăm piciorul central de pe versantul vestic al vârfului Pietrele, în amintirea prietenului nostru Cuxi Șerban. Piciorul marchează limita dreaptă a culoarului de avalanșă pe care a avut loc tragicul accident, cu exact doi ani în urmă. Ascensiunea începe în jurul orei 13:00, după epuizarea celor câteva minute de tăcere, încărcate de amintiri, petrecute lângă modestul monument din apropierea locului în care a fost găsit trupul neînsuflețit a lui Cuxi. Înaintez printr-o zăpadă mare, împins parcă din spate de o teribilă voință. Pe Radu îl zăresc învăluit în perdeaua fulgilor înnebuniți de vântul în rafale, urcând fără să șovăie prin tranșeul săpat de mine. Vremea este mizerabilă iar ora târzie. Vreau însă să urcăm pe acest versant acum, indiferent de condiții, pentru a trăi o clipă în preajma celui dispărut. Ciudat, dar la această oră, în această zi, în fiecare an, simt aici apropierea lui. O amintire!? De pe spinarea ce-am urcat-o, traversăm un culoar de avalanșă, nu înainte de-a ne lega în coardă și de-a ne trage passe-montagneul pe nas și gură. Pași mari punctează culoarul fără să-l taie în întregime, în timp ce coechipierul filează coarda cu ochii-n patru. Intrăm neîntârziat sub protecția stâncilor. Înaintăm apoi până la rimaya peretelui, într-o zăpadă ce ne atinge uneori căciula. Regrupare. Alegem un drum pe care să putem ieși cât mai repede posibil sub piciorul central al versantului. Încep o escaladă lentă înlăturând puhoiul de zăpadă care tencuiește orice fel de priză. În aceste condiții, îmi abandonez pentru moment rucsacul. Vârful ciocanului mușcă gheața ce se ascunde sub zăpadă creându-mi puncte de sprijin pe care nu pot zăbovi prea mult. Vântul mă dezechilibrează izbind pe neașteptate și aruncându-mi în ochi ace mărunte de gheață. Ochelarii care-mi spânzură de gât nu mă ajută cu nimic, căci se aburesc mereu. Sunt însă mulțumit că nu trebuie să-mi scot mănușile, dificultatea pasajelor nedepășind deocamdată gradul 3. Când ajung la o platformă confortabilă, mă asigur și-mi filez coechipierul. Acesta înaintează greu sub povara celor doi rucsaci, cu toate că are posibilitatea să se ajute de coardă. Mici avalanșe curg periodic peste peretele din stânga. Vântul antrenează zăpada înecându-ne ca-ntr-o sticlă cu lapte. Nu mai vedem nimic, nici cel puțin la un metru. De fiecare dată când se repetă fenomenul – care durează unu-două minute – am impresia că masa mare de zăpadă de pe culoarul stâng se năruie peste săritoarea de la bază, de unde ne trimite câte un nor de zăpadă. Urmează o coamă scurtă și înclinată care-mi cere săparea unui nou șanț. Apoi, peretele de granit de deasupra mea îmi permite fixarea unui piton în care să ne regrupăm. Deși aici stânca este curată și îmbietoare, aleg drumul prin zăpadă, întrucât e nevoie de mai puține asigurări, care cer timp. Traversarea la dreapta este expusă, căci aruncă sub noi pante pe care te și miri cum stă zăpada. Mergem exact pe la baza stâncilor care ne oferă prize pentru mâini. Traseul continuă cu un nou culoar; aici suntem rapizi și cu atenția sporită. Trecem apoi printre niște jnepeni, asigurându-ne de aceștia, după care continuăm urcușul liniștiți, mergând concomitent în patru labe, preț de câteva lungimi. Piciorul versantului se arcuiește apoi ușor, lăsându-ne să ne plimbăm până la baza stâncilor. Zăpada este aici spulberată, așa că nu avem necazuri. Înaintăm cu bucle de coardă în mână, în timp ce vizăm muchia neagră deseneată zdrențuit pe albul zăpezii. Mă uit la ceas. Mi se pare că timpul a zburat; aș fi vrut să atingem mai repede acest punct. Oricum, mă bucur că acum vom urca pe stânci, chiar dacă vântul le-a căptușit și în surplombe cu zăpadă; acum înghețată. Mâncăm puțină glucoză, după care Radu mă asigură printr-un piton, în timp ce eu mă angajez într-o cățărare ușoară, cu asigurări în țancuri. Încerc să măresc viteza, dar în aceeași clipă o greutate legată parcă de picioare îmi amintește de oboseala acumulată până aici. Vreo patru-cinci capre negre ne privesc în liniște, înșirate pe țancurile superioare. Deși avem trei aparate de fotografiat, cu diferite filme, nu ne putem hotărî să facem vreo fotografie. Urcăm concomitent, privind spre vârful ce pare să fie încă departe. Simțim aerul serii alpine care ne învăluie. Radu dorește să facă o poză și să mâncăm ceva. Fac uz de diplomație și reușesc să-l conving că sus e mai potrivit. Merg fără oprire, trăgând în același timp coarda de care e legat Radu. Este aproape întunerc când atingem vârful. Ne strângem cu căldură mâinile. Vântul pare că s-a liniștit. Luăm o cină frugală la lumina lămpi frontale. Scurtăm lungimea corzii pentru a ne auzii și vedea mai bine, apoi reîncepem „cățărarea”, de data asta la vale. Creasta accidentată se întinde pe o mare lungime, solicitându-ne atenția la maximum. Coborâm asigurându-ne după țancuri. Noaptea nu reușim să batem nici un piton, căci pe creastă roca este friabilă și acoperită cu zăpadă înghețată. Eliminăm așadar scurtele rapeluri care ne-ar fi ușurat coborârea. Înaintăm lent sub un cer înstelat, cercetând cu atenție prizele și linia traseului. Nu ne permitem nici o abatere de la creasta matematică, pentru a elimina în acest fel pericolul avalanșelor și o eventuală rătăcire. Preferăm haosul rocilor negre care ne urcă și ne coboară la nesfârșit. Una dintre lămpi dă semne de oboseală și nu după multă vreme ne lasă în pană. Acum viteza s-a redus și mai mult. Dar curând, obstacolele se împuținează și intrăm pe un tăpșan de zăpadă, pe care înaintăm ușor. Nu părăsim însă creasta, până când nu trecem de primii brăduți care marchează liziera pădurii ce coboară până în dreptul refugiului Gențiana. În acest punct primim și primele semnale luminoase, apoi sonore ale prietenilor noștri de la refugiu. Răspundem cu plăcere și cotim spre stânga. Pierdem iute altitudine. Deși nu mai e cazul, mergem încă legați în coardă până intrăm în pădure. Zăpada mare și afânată ne dă de lucru înainte de-a ajunge pe terasa refugiului. Ne salutăm cordial cu cei de aici, apoi suntem invitați la ceai și mâncare. Băgăm în noi ca în niște saci fără fund. Băutura caldă este pe primul loc. Le mulțumim în cele din urmă băieților și părăsim refugiul pentru a ajunge la cabana Pietrele, unde trebuie să ne anunțăm sosirea. La ora 23:40 suntem în ușa cabanei, cu un zâmbet de mulțumire. Noaptea am zăbovit mult la un pahar de vin. Radu ținea să-și împărtășească simțămintele culese în timpul ascensiunii noastre. Trăiam clipe de fericire. Octavian Bortoș februarie 1985