Prin frigiderul umed și friabil numit Vâlcelul Portițelor

PL, NC (Prea lung, n-am citit): După 4 ani de la primul jurnal dedicat Vâlcelului Portițelor pe carpați.org, descrierea turei noastre vine cu câteva informații noi și utile celor interesați de parcurgerea traseului.

 AVERTISMENT!

 „Textul care urmează descrie o îndeletnicire umană periculoasă. 

Parcurgerea în siguranță unor trasee nemarcate în abrupt, în orice anotimp, necesită o înțelegere realistă a îndemânărilor și limitărilor personale. 

Chiar dacă faci totul corect poți fi rănit sau poți muri. 

Starea de sănătate bună, atât fizică, cât și mentală, experiența, echipamentul de profil, consultul unor ghiduri competente precum și eventuala companie a unui cunoscător al locurilor reduc din aceste riscuri. 

Descrierea traseului parcurs conține doar opiniile personale ale autorului. 

Aceste informații pot fi greșite, inexacte sau depășite, iar condițiile în care se prezintă traseul respectiv pot fi mult diferite de cele întâlnite de autor în ziua parcurgerii acestuia. 

Folosirea informațiilor implică faptul că acceptați responsabilitatea integrală pentru propria siguranță și vă asumați pe deplin riscul rănirii sau al morții”.

Mai fusesem mai demult pe Vâlcelul Portițelor de un 1 mai muncitoresc, pe o pantă continuă de zăpadă, o banalitate dacă nu era bombardamentul continuu cu pietricele.

Săptămâna trecută venise de la Alex prima propunere de parcurgere pe „uscat” sau „de vară”, dar lecturarea jurnalului lui Marius (@markbv) - https://www.carpati.org/jurnal/valcelul_portitelor_31_august_2019/3570/ mă făcuse să-mi doresc ceva mai puțin friabil. O nouă zi de week-end bună de abrupt, o nouă propunere de tură. Cu speranța că o să supraviețuiesc intact și a doua oară pietrelor zburătoare, i-am dat curs de data asta.

La plecarea în tură avem un ritm cam relaxat (pentru săgeata cu care plec de obicei în tură), chiar și pe zonele plate ale potecii spre Poiana Izvoarelor. Când ieșim de sub imperiul soarelui se face ușor, ușor, tot mai frig.

La intersecția TR cu Valea Bucșoiului ne echipăm cu cele de alpinism de prin desăgi și Alex cu mănuși chiar. Nu prea ne iese încălzirea pe săritori, stânca este destul de rece, iar temperatura aerului mă duce cu gândul la senzațiile pătrunjelului proaspăt din frigider. Pe Valea Bucșoiului și de astă dată ne muncim puțin la o săritoare, încerc inițial la intersecția bolovanului mare cu cel mic, dar nu mă simt în control nici la mâini, nici la picioare așa că mă mut la dreapta unde găsesc prize bune la mâini și trec. Alex vede și o treaptă intermediară pe care nu o căutasem și trece mai lesne. Totuși, fără mănuși... Mai sus erau în 2 locuri cordeline date pe după bolovani, pentru rapel.

Posibil aici am început să discutăm despre bolovanul lui Baticu, eforturile lui Nea Milică din 1946 și descățărarea lui, de către ăia buni, mai spre zilele noastre.

Firul Porțițelor ne întâmpină cu niște bolovănei până la prima săritoare de tratat cu respect. Acolo, pe ocolul din descrierea lui Marius, Alex nu este prea încântat de pasaj și ne propune să încercăm pe un scoculeț înclinat și înierbat de pe dreapta, apoi pe o zonă înierbată, o încălecare de jneapăn și o traversare înierbată în talveg. Aparent fezabil, dar poate încercăm cu altă ocazie. Azi nu mă trage ața să aflu cu cine are contract scoculețul acela. Eugen îl amușină o țâră și renunță.

Organizatorul urcase spre stânga pe trepte pământoase, apoi o traversare lungă spre dreapta, urmată de un hornișor, „cu trepte bune de piatră” în descriere.

Încălțămintea lui Eugen nu prea cooperează cu pământul ud, așa că scoatem coarda mai repede decât anticipasem. Eugen este asigurat pe traversare, apoi și eu și el pe hornișor cam vegetal, murdar. Acolo Alex băgase genunchiul alpin, iar eu, cu lecția învățată mai devreme, caut și ochesc pe dreapta o rigletă bună pentru marginea bocancului. Hornișorul dispune și de un ciot util. Temperatura aerului și a stâncii combinată cu umezeala – plouase vineri noaptea, ne îndeamnă pe unii dintre noi să evităm ghidușiile solo.

Alex asigurase în poziția șezut, mai jos de săritoarea cu bolovanul cartof în mijloc. Îl ocolim ușor pe dreapta, un prag de piatră, apoi iarbă. După zona de lejereală unde valea explodează spre lateral se strânge la loc și dăm de o săritoare cu variante. Pe centru o muchiuță, pe stânga o strâmtoreală prin care nici nu ai intrat bine că și ieși și te unești cu traversarea din muchiuță. Alex abordase pe stânga muchia, cam alunecos, cam murdar, apoi făcuse traversare.

    Eu mă duc pe dreapta muchiuței și dau de un acces umed și friabil, neatractiv. Marius urcase în 2019 imediat deasupra lui în muchiuță, dar n-am fost prea atent la poză. Cât pe ce să fac cale întoarsă, dar la 1m în aval de scobitura umedă văd o treaptă curată și găsesc prize bune la mâini ca să mă salt. În continuare rezonabil la deal până la traversarea lui Alex. Pe stânga pe sub bolovan nu s-a dus nimeni, deși era dată ca varianta cea mai ușoară. Eugen se împotmolise nițel la accesul în traversare al variantei Alex și frânghia rezolvă situația.

Apoi vine săritoarea cu horn îngust și cu fereastră la capăt, care pare să aibă contract cu mașina de spălat. N-avem tragere spre a doua/noua/nouăzeci și noua naștere (în funcție de CV-ul alpin), așa că ne luăm porția de stres pe traversare, capul de coardă mai ales. Minunii numită coardă Alex îi asociază, cu beta din public, și două mobile, un friend nr. 3 DMM înainte de prag și o nucă nr. 8 galbenă în fisura din care va mai rămâne disponibilă și o priză de degete. Apoi își folosește ape indexul și găsește o priză bună cu stânga deasupra capului. Mai sus minunile continuă, sunt 2 pitoane cu cordelină, dar și fără textila din dotare cred că se combinau cu orice tip de carabinieră. Având în vedere că avem doar 30 m de coardă, secunzii vin ca mărgele distanțate cel mult 10 m pe ață. O situație nouă pentru mine, nu mă dau în vânt după ea. Măcar a fost un prilej să exersez nodul fluture. Legat de lejeritatea de a realiza diverse noduri, replica zilei urma să vină.

Vine apoi din dreapta (probabil) Mignonul, noi spre alt horn, având capac și o cordelină (de rapel?) pe stânga. Ieșirea pe dreapta din horn m-a chinuit cel mai mult: prizele de mâini fleașcă, unele prize de picior alunecoase, antrenamentul în ultimele luni – liniște, greieri. Ieșirea direct pe față m-a biruit, cu tot confortul corzii de sus. Am apelat la un șpraiț crăcănat bine, combinat cu mâinile împingând în pereții hornului.

A urmat la rând săritoarea al cărei ocol n-a plăcut nimănui. Iarbă, pământ umed și stâncă. Are la bază un piton din bătrâni, stil anii 50, cu inel mare. Mai sus pe dreapta, după 2019 apăruse pitonul oximoronic (primul din seria văii). Aparent te scăpa de plasarea unor mobile într-o poziție incomodă, erai încântat că a apărut o asigurare fixă la jumătatea pasajului dubios, dar avea un mare defect, respectiv o gaură mică. Nu intra carabiniera de la bucla echipată, nici o nucă, trebuia efectiv strâns de gât cu un anou. Nu suntem de la CIA, nu vrem să ne spună tot, sau măcar cine plantat acolo. Ca să nu fim acuzați de rele tratamente, din perioada de pereți a carierei alpine mai am uitat pe ham un salvator maillon cu obraz … subțire. Îl trimit la deal pe un nod. Vine la fix în piton, așa că îl recuperez, poate este util și mai sus (și a fost). Cât despre piton, pare să fi fost unul cu care se împăcau bine carabinierele subțiri de titan folosite în pereți în anii `80 sau `90.

Mai sus de piton ceva trepte, o priză bună de stâncă și numărat 101 sau 1001 fire de iarbă, vorba Florinei. Ajunge la brăduțul 2019, care parcă nu mai era ce a fost odată, așa că regrupează la jnepeni. Aplicăm încă o dată metoda mărgelelor pe ață. Când îi vine rândul, Eugen se dă nițel pe răzătoare, până să ajungă la piton. Eu de la brăduț nu am mai urcat până în regrupare, căci ochisem o traversare ceva mai jos pe smocuri în talveg, asigur cu un anou după un bolovan încastrat la înălțime și filez la rândul meu colegii la proba de smocuri.

Mai jos de Săritoarea mare, configurația stâncii privită dintr-un anumit unghi arată ca un chip împietrit - sprânceană, nas, bărbie.

La Săritoarea mare un zigzag și ne regrupăm toți cu un anou generos după un bolovan sub primul din cele 2 praguri care preced Hornul făr` de rucsac. Eu filez, iar pe Eugen l-am pitulat în dreapta. Hornul se ridică la înălțimea reputației căpătate în 2019, ba chiar ridică miza, o minge de handbal mă lovește brusc în cască. Noroc că încă este solid Ecrin Roc-ul. Stocul este epuizat, nu se mai fabrică, că, de, este grea, dar stocul de vieți ale pisicii rezistă. Alex ajunge la pitoane, regrupează, apoi ne aduce pe noi ceva mai sus. Eu am stat asigurat de Alex în pitonul de jos, asezonat cu o replică din repertoriul Life Pro Tips (ponturi care îți îmbunătățesc viața într-un fel sau altul) - "If you can't tie a knot, tie a lot". Eugen stă pitit după un bolovan mare prevăzut cu cingătoare largă de dyneema pentru asigurare.

Capul de coardă se încăpățânează, suge burta, supune la chinuri și excoriații bietul rucsac, dar trece cu el în spate. Mai sus, pe ambele flancuri ale văii, câte un piton, primul, cel de pe stânga, tot oximoronic, cel de pe dreapta, vopsit galben, se împăca și cu carabiniere ceva mai groase, dar tot cu milă fusese găurit. Urc și eu prin horn cu rucsacul la purtător, dar atârnat de chinga de rapel de pe ham – metoda făr` de funicular din pereți pentru urcat prin hornuri. Eugen ajunge la strâmtoare la pitoanele de sus asigurat de mine și se luptă cu anoul de mai devreme și cu rucsacul, pe care îl salt la mine și plec cu 2 bagaje. Mărgica se desprinde de fluture și regrupează cu maillon la primul piton.

Gata cu obstacolul zilei. Profităm că Ghiță este convocat abia seara la portiță și mergem să ne jucăm puțin de-a Atlas. 

În imaginea următoare, Alex se apropie de ultima portiță a văii.

Mai sus Eugen deschide acum plutonul și aplică tactica învăluirii prin flanc a adversarului, dar are neinspirația zilei – pe flancul stâng ales atinge efemer, dar suficient, un bolovan destul de mare, care atâta aștepta, cine știe de când, ca să cadă pradă atracției ...  gravitaționale. Victima colaterală a goanei sale accelerate a fost ecranul telefonului, pe care l-am lovit în graba adăpostirii de tranziția subită și parțială de la tridimensional la bidimensional, care se preconiza dacă rămâneam pe traiectoria bolovanului.

În continuare eu mă bag pe firul care duce spre următoarea și ultima portiță. Mai jos de ea este o săritoare îngustă pe care o găsesc cam udă la inspecția vizuală. După o tatonare a prizelor de plecare și săltare mă bag cu tupeu pe fisura de pe dreapta, care începea ceva mai jos de hornuleț. Greu să mă abțin să nu termin totuși ziua fără o ghidușie solo, în amintirea „zăpezilor de altădată”. Vine și Alex, dar pe la udeală și o declară fezabilă cu priză de tibie orizontală.

După finalul cu iarbă ușor chiciurată al văii, ne tolănim nițel pe iarbă uscată și la soarele din creastă.

Un pic de Techirghiol spre Țimbal, mai multe priviri atât jinduitoare, cât și nostalgice, spre Nordwand Morar, dar reușim să ajungem la Gura Diham la ultimele zvâcnete ale zilei cu proaspătă oră de iarnă.
În încheiere, mulțumiri lui Alex pentru invitație și pentru asigurările din tura nr. 35 și lui Marius pentru descrierea 2019 și precizările din ajunul turei.
Sănătate, furnici pe tălpi și liniște în abrupt!